JURNAL CĂLĂTORIE BUȘTENI

Cineva spunea odată că o călătorie nu înseamnă doar bagaje şi bilete ci şi mult, mult, mult sânge în vene. Ei, dacă nu a spus-o nimeni, trebuia. În cazul nostru e vorba mai mult despre o tabără. Dacă îţi spun că e şi de creaţie o să zici că deja mă întrec, vorba românului. Bă. E mult de spus, prea mult ca să pot să fiu credibilă. Sângele nu mai pulsează la fel cum o făcea la Buşteni dar voi încerca, dragă jurnalule, să strecor în dosul unor fragmente, o boabă din starea aceea.

ZIUA I

E sâmbătă, Timişoara, 22:20, un minut până să auzim sunetul de pornire al trenului. Gata! Pornim! Mădălina, Oana, din păcate nu avem aceleaşi locuri, merg să pierd noaptea în sughiţurile ce duhnesc a alcool al unui moşulică înhămat cu poveşti şi dezamăgit de fiică-sa. Mă fac că dorm, nu scap de gura lui.

O chinezoaică frumoasă din spate cade şi ea victimă. Aşa, ne împrietenim şi ne aşezăm una lângă alta. ◊Eşti chinezoaică, serios?”, se aude în vagonul înghiţit de o linişte firească pentru ora 23. Adorm.

Ziua II

Duminică dimineaţa. Mădălina sau mai bine zis, zâmbărici îmi face trezirea, ◊Ema, mai avem puţin şi ajungem. Da, Mădă, înţeles, ne vedem jos.”

9.00 Bucureşti, alţi oameni frumoşi: Bianca, Miruna-apoi McDonald’s şi un miros de ţigară ce îşi făcea loc prin agitaţia capitalei şi încerca să nu tremure de gurile noastre pornite să facă cunoştiinţă.

Miruna: ce zici de o ţigară Ema?

– Nu, nu… lasă… Sigur, sigur? -mă ispiteşte. Na, hai, un fum! mare lucru.

De aici, discuţii adolescentine despre ţigări şi efectele dezastruoase asupra noastră, venite, culmea din partea fumătoarelor. Râsete, gară, câteva ore până la următorul tren spre Buşteni, nebunie! Îl sun pe Alex, hmm, cine o fi? Vedem! Alo? Din partea cenaclului te sun (îi spun pe un ton, aşa, ca de preşedinte).

<<Da, da, ne vedem la peron, te sun, mă suni>> în fine, îl găsim în cele din urmă, de fapt, el pe noi. Mi se pare corect nu? Tot un zâmbet, bucureşteanul nost’. Stai, avem şi o bucureşteancă – să intreeeee Coooorinaaaa! Iaca, din spate şi colega mea- Mădălina roşcata şi surioara Alexandra. <<Îmi pare bine, îmi pare bine.>>

Scuze Alex, dar trebuie să spun şi de căzătura ta din tren. Auch!

Scuze că nu ţi-am luat bagajul (inncent girl creepy face)

Vila Şoimul (bine, Alex -vultur să fie, cum zici) ne aşteaptă gazda. Vă imaginaţi, atâţia inşi, într-un cadru superb de munte din România (băăăă, să nu mai ziceţi că România sucks, vizitaţi-vă ţara. Scuze, jurnalule, revin) Păi, fără ”boss” mare Veronica, nu ne-a rămas decât să ne facem de cap. Eii, ca tot omu! Am pus capul pe pat şi dăi cu sforăiala. Asta înainte să ne cunoaştem, să pălăvrăgim la o răcoritoare, să vizităm Penny Market, să dăm apelative încuietoare ca ‚,bucureştean umblat” (de la Miruna citire), să spunem bancuri: s-au întrecut ăştia, care mai de care, cu Ceauşescu, cu nemţii, cu românii etc. Ne-au păpat furnicile, da nu-i bai, a meritat.

Ziua III

Eeee, începe la fiesta. Veronica ne dă provocări, deja discutăm altfel. Poze cu duiumul. Şi că tot veni vorba de artă, nu putem trece cu vederea Castelul Cantacuzino şi bineînţeles, pentru că omul este etern condamnat sau binecuvântat la viaţa de apoi, picturile lui Dali made our day. Băi şi ce decoruri, ce mobilier, ce vitralii, ce portrete, ce istorie!!! Toate cuprinse de parter şi un singur etaj + un balcon cu o privelişte care nu îşi tăia respiraţia, ţi-o lega cu sfoară şi ţi-o dezlega fără oprire. Pe bune, simţeai că trăieşti şi îţi doreai să mori acolo. Trecând pe lângă privirile impunătoare ale generaţiei Cantacuzinilor, am intrat într-o istorie plăsmuită şi tulburătoare- DIVINA COMEDIE ilustrată de Dali în imagini colorate, vagi, altele schiţate, altele groteşti. Iadul, Paradisul, Purgatoriul, pacea şi haosul, risipitorii, zgârciţii şi alte vicii omeneşti precum şi frumosul, Beatrice, purificarea călătorului, erau glorificate într-un tezaur viu, în umbre şi puncte bine definite care ne împingeau ochii de la o scenă la alta. ◊Priviţi cu atenţie picturile astea”- se aude misterios vocea Veronicăi.

A urmat sesiunea de creative writing unde Alex ne-a provocat la o poezie liberă dar care să expime starea noastră de moment şi impresia care ne-au lăsat-o picturile. Toate soiurile de poezii scrise de fete cu specializări diferite (de la jurnalism, la arte plastice, litere şi chiar istorie). Ce-a ieşit? Se vede în revista Forum Studenţesc a Cenaclului ◊Pavel Dan”.

Iar ne papă furnicile. Camera Mirunei ne cere un zâmbet dar primeşte feţe matinale, ochi semideschişi şi foi colorate. Ne pregătim pentru o poveste. Povestea noastră. Corina ne lansează provocarea şi tot ea vine cu ideile cele mai năstruşnice. Personajul principal – ciobanul metrosexual. Ce-a urmat a fost un SF-comico-detective-story cu crime şi ocupaţii bizare (cică un cioban e în realitate oinolog, dar se maschează în ţăran, ştiţi, ca să deruteze). Ne-am jucat de-a povestitorii vreo 2 ore după care a urmat lecţia de chineză. Ne-am iscălit numele pe bileţele ca să le păstrăm pentru o posibilă întâlnire cu un chinez/chinezoaică, cine ştie?

Eiii!!! Cireaşa de pe tort a fost jocul Veronicăi. Cică, voia să ne testeze spiritul de echipă. I-auzi aici: suntem în faţa unui ocean pe care trebuia să-l traversăm, construind un pod din pavele (coli A4). Fiecare trebuie să pună pe foaie 3 membre-nici mai multe, nici mai puţine. Unul în spatele celuilalt, cu doi leaderi ghidându-ne (Alexandra şi Bianca), cu un plan încâlcit în minte care a durat 5 ore de desluşit şi cu nasul în curul celuilalt, am reuşit cu chiu cu vai să ajungem la ţărm fără să ne înghită rechinii şi cu toate membrele întregi. Cum, nici nu mai ştiu, ideea e că jocul în echipă ne-a făcut să dormim ca nişte îngeraşi după ce am fost chinuite de propriile membre, pe care cu greu le-am putut coordona.

Ziua IV

Braşov here we come, here we come. Iar se ascund ăştia de noi (Vero, Alex, Corina, Roxana). Prin centrul Braşovului, între arhitecturi mindblowing ne-am separat în două echipe – galbenă şi rooooz (prima condusă de Alexandra, cea de-a doua de Bianca datorită faptului că ele au fost liderii la jocurile cu pavele) şi ne-am pornit la vânătoare de bileţele. Sarcina era să ascultăm trainerii vorbind în dodii şi să deducem unde ar putea fii ascunse biletele. Prima echipă care le adună pe toate câştigă. Chestia cea mai tare a fost că pe bileţele se aflau poeziile noastre făcute în ziua anterioară. Încă un joculeţ îndeplinit cu succes.

Trecem la dezbateri. Iau cuvântul. Miruna, Alex-poze. Tema: societatea şi influenţa ei asupra scrisului. Hai, fiecare analizează doua citate propuse de mine şi îşi expune părerea. Concluziile le găsiţi tot în revista cenaclului.

Ziua V

Seară de munte, aici se respiră, jurnalule. Aici, se scrie. Aici se face grătaaaar. Eu cu Corina, ne-am luat frumos de mânuţă (nu la propriu) şi am decis să facem pe gospodinele şi să pregătim lista de haleală. Între timp, câţiva norocoşi au vizitat Sfinxul, au fost cu telecabina, şi după poze, mi-am dat seama că porecla Raiului poate fi şi Buşteni.

Am trecut din nou la poezii. De data asta le-am creat prin intermediul altor poeţi. Fiecare a citit câte un vers din poezii diferite şi a ieşit o altă poezie.

Ziua VI

Buuuun! Se pare că în rai nu se stă mai mult de 6 zile. La noi atât a fost. Acas’ cu interregio la 12 şi cu bileţele de la oameni pe care îi cunoscusem de 5 zile, pe care le recitesc de fiecare dată când vreau să am o impresie bună despre mine. Fiecare cu bileţelele lui şi o ultimă privire spre munţi. Tot acolo rămâneţi. See you soon.

  • Ema Cazan – reprezentanta studenţilor în cadrul Cenaclului “Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*